Populația nativă berberă din Algeria a trăit sub ocupație străină mulți din ultimii trei mii de ani. Fenicienii (1000 î.Hr.) și Imperiul Roman (200 î.Hr.) au fost cei mai importanți dintre aceștia până la sosirea arabilor în secolul al VIII-lea. Un fapt mai puțin cunoscut este că dinastia berberă fatimidă originară din Algeria a cucerit Egiptul dar a abandonat curând după Africa de Nord .
Algeria a fost integrată Imperiului Otoman de Khair ad-Din și fratele său Aruj care a făcut din coastele țării o bază pentru corsari; aceștia au intrat în Alger în anii 1600, după ce centrul lor de activitate s-a mutat la Tripoli, în Libia. În timpul Primului și al celui de-al Doilea Război Barbar cu Statele Unite ale Americii acești pirați au atacat vasele din Marea Mediterană. Sub pretextul unei ofense aduse consulului lor, francezii au invadat țara în 1830; oricum, rezistența intensă din partea unor mari personalități precum emirul Abd el-Kader a reușit să împiedice cucerirea rapidă, tehnic finalizată doar în anii 1900 când ultimul tuareg a fost cucerit.
Între timp, francezii au făcut Algeria parte integrantă din Franța, statut care s-a sfâșit doar la căderea celei de-a patra republici. Sute de mii de cuceritori din Franța, Italia, Spania și Malta s-au mutat peste Mediterană pentru a pune bazele fermelor algeriene de pe coastă și au ocupat cele mai bogate părți ale orașelor algeriene, beneficiind de confiscarea ținuturilor comunale realizată de guvernarea franceză. Persoanele cu descendenți europeni (așa numiții pieds-noirs) cât și evreii algerieni nativi au fost cetățeni francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea; în contrast cu aceasta, marea majoritate a musulmanilor algerieni au rămas în afara legilor franceze și nu au posedat nici cetățenia și nici dreptul de a vota; deși au putut cere cetățenia totală începând cu 1865, doar puțini au optat pentru aceasta.
În 1954, Frontul de Eliberare Națională (FLN) a pornit Războiul Algerian de Independență, un război de gherilă; după aproape un deceniu de lupte urbane și rurale, au reușit să-i învingă pe francezi în 1962. Majoritatea din cei 1.025.000 de pieds-noirs, precum și 91.000 harkis (musulmani algerieni pro-Franța care serveau în armata franceză), împreună formând aproape 10% din populație în 1962, au părăsit Algeria pentru a se stabili în Franța, în doar câteva luni, la mijlocul acelui an.
Primul președinte algerian, conducătorul FLN Ahmed Ben Bella, a fost înlocuit de fostul său aliat, ministrul apărării Houari Boumédiènne în 1965. Țara s-a bucurat apoi de 25 de ani de stabilitate relativă sub socialismul unipartid al lui Boumédiènne și a succesorilor acestuia.
În 1990, Algeria a avut parte de un violent război civil după ce armata a încercat să nu permită unui partid politic islamist, Frontul Salvării Islamice să preia puterea ca urmare a primelor alegeri multipartide din țară. Mai mult de o sută de mii de persoane au fost ucise, majoritatea în masacre ale civililor provocate de grupuri de gherilă sau de Grupul Islamic Înarmat.
