Apa este sangele desertului, iar sutele de oaze risipite pe intinderea Saharei par insule fertile intr-o mare pustie si dezolanta.
Conceptia comuna despre oaza sugereaza o imagine romantica – palmieri unduitori pe marginea unei oglinzi de apa cristalina, din care nomazii isi refac proviziile de apa inainte de a porni mai departe prin desert.
Imaginea idilica, dar oarecum departe de realitate, fiindca unele oaze, cum este Oulad Said din Algeria, sunt locuite permanent de comunitati de fermieri.
Gratie palmierilor si culturilor de legume, Oulad Said constituie un loc pitoresc si atragator, in care rochiile femeilor adauga o pata de culoare pe strazile marginite de case din argila roscata. Oaza contrasteaza puternic cu peisajul inconjurator al Marelui Erg Occidental.
Acolo, dune uriase se ridica asemenea unor valuri pe o mare unduitoare de nisip, soarele verii neinduplecat ridicand ziua temperatura pana la 49°C sau chiar mai mult.
Un calator ratacit, fara apa si fara posibilitatea de a se adaposti la umbra, ar muri de insolatie si deshidratare in 48 de ore. Locuitorii din Oulad Said sunt in mare parte vanzatori de legume; ei lucreaza petice de pamant irigat pe care cultiva legume, vita de vie, smochini, piersici, portocali si, desigur, cea mai de pret cultura a desertului, curmalii. Printre palmieri, cativa stalpi marcheaza inca locul fostei piete de sclavi, bieti nefericiti care au muncit la construirea canalelor de irigatii, numite foggara, contribuind la bunastarea de azi a locuitorilor. Apa potabila este adusa dintr-un vast “burete” nisipos, gros de 1800 m pe alocuri.
COPACUL VIETII
Curmalului, se spune, ii place sa stea cu capul in foc si cu picioarele in apa. Ca si camila, el este esential pentru viata in desert si, drept urmare, este tratat cu respect si dragoste, ca o ruda apropiata, in jurul sau fiind create mituri si legende.
Una dintre acestea povesteste ca Alah a incropit curmalul din tara care i-a ramas dupa ce l-a creat pe Adam. Altele sustin ca, dupa ce l-a alungat pe Adam din Rai, Dumnezeu i-a cerut sa-si taie parul si unghiile si sa le ingroape; din acestea ar fi cescut un copac cu fructe suculente.
Se spune, de asemenea, ca fiecare curmal dezvolta relatii stranse cu ceilalti curmali. Daca unul moare, “prietenul” sau din apropiere il jeleste si nu mai rodeste. Un copac-femela se stinge daca “partenerul” sau moare.
Fructul acestui copac pretios este un aliment de baza, ce poate fi mancat proaspat sau poate fi uscat si pastrat in faina. Nici o parte a copacului nu este irosita: trunchiul este folosit pentru lemnul lui si drept combustibil, scoarta fibroasa este impletita in funii, din crengi se fac garduri si acoperisuri, iar din frunze se confectioneaza cosuri, maturi, sacose si sandale.
Din sucul unor specii de curmal se obtine un sirop dulce, iar cel al curmalilor tineri poate fi supus fermentatiei pentru a se obtine un vin gustos, dar foarte tare. Nici samburii nu se arunca; prajiti si macinati, din ei se prepara “cafea” – o alternativa la ceaiul fierbinte sorbit in serile reci ale desertului.
